Totusi iubirea

                 

  Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Adrian Paunescu.

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stanescu.

 

                                                            

Diana     
                           

Ce cauţi unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurător

Şi unde păsările-ntruna

Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană

Şoptesc cu zgomotul de guri

Ce se sărută, se hârjoană

În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare

Vrei să priveşti un straniu joc.

O apă vecinic călătoare

Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,

E-o nouă viaţă-n orice zvon,

Şi numai tu gândeşti aiurea,

Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate

Şi glasul tainic de izvor?

S-auzi cum codrul frunza-şi bate,

S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,

Din valuri reci, din umbre moi,

S-apar-o zână liniştită

Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie

Mâinuţe albe de omăt,

O faţă dulce şi bălaie,

Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,

Ea trece mândră la vânat

Şi peste frunze fără număr

Abia o urmă a lăsat.

                                                                                                Mihai Eminescu.                                        

Floare-albastră

                                                                   

Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă
Eu pe-un fir de romaniţă
Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

 Mihai Eminescu .      








  Sarută-mă

                                                                

Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire si de soare.
Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.
Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or să moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.


Magda Isanos

Dorul

Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: “Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea – veşnicii.

Lucian Blaga.

 

Ochiul tău iubit

Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-ai lucit
Până ieri.
Oare te pierdui
Pe acest pământ,
Fără ca să-mi spui
Un cuvânt?
Oare te înduri,
Tu, ca să mă laşi,
Geniu de păduri
Drăgălaş?
Luna în zădar
Bate în fereşti,
Şi mă-ntreabă iar
Unde eşti?
Ar luci pe zid
Până ce te culci,
Până ţi se-nchid
Ochii dulci.
Şi ar tremura
Tainic în frunziş
Şi te-ar săruta
Pe furiş.
Dar ea zi cu zi
E în orice loc
Şi te va găsi
Cu noroc.
Eu nu pot să plec
Peste nori şi vânt,
Şi să te petrec
De-unde sunt.
Cum nu sunt ca ea,
Ca să mă strecor,
Drept oglinda ta
Să cobor!
Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg,
Cu atât folos
Să m-aleg.
Să apar ca-n vis
Acelei vederi
Care mi-au surâs
Până ieri.

Mihai Eminescu.

Jocul de-a viata

Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
ce răsare din pământ
şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că ştiu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închişi
mă adorm pe mine.                                  Pablo Neruda.