nu toate cele lumeşti sunt binecuvântate. Dar ne-au crescut mâini ca să putem mângâia pântece, ne-au crescut degete ca să frământăm destine, ne-au crescut palme ca să legănăm răniţi şi orfani. Nu toate cele lumeşti sunt trupeşti şi dorm când obosesc. Poate pentru că oamenii există înainte de suflet şi mai ales după el. Şi poate pentru că niciodată nerăbdarea unui corp fierbinte nu ştie să învingă frisoanele unui trup care a aşteptat o viaţă. Nu toate cele lumeşti sunt trecătoare. Oamenii apar şi dispar, se îndepărtează, se schimbă şi se desprind, dar, atât timp cât există, sunt părţi din noi care-i aşteaptă înapoi. Am învăţat că nu toate cele lumeşti pot fi de înţeles. Pentru că suntem pedepsiţi să simţim mai mult decât să cernem şi să încrucişăm mai des decât deznodăm. Poate tocmai pentru toate astea s-au inventat mâinile întinse şi revederile....Nu toate cele lumeşti se croiesc cu răbdare. Dar întotdeauna există un timp şi un loc pentru încă o îmbrăţişare....e fantastic cand cuprinzi toata lumea într-un singur om cu braţe legate de-o nucă de suflet, căruia să-i poţi spune: „Ţine-ma in brate!"