fără de folos
şi am plâns amar
în nopţi de cleştar.
Am cântat iubire -
vis de nemurire
şi-am cusut pe ii
aripi sidefii
ca să zbori mai sus
pe unde nu-s
decât păsări veşnic
arzând ca un sfeşnic
gândului deşart
ce face de cart
orelor târzii
aşteptând să vii
să alungi tăcerea
şi NEmângâierea.
Şi-am ţesut maramă
şi te-am strâns - năframă,
flori de busuioc
să-ţi poarte noroc.
Numai c-ai rămas
în urmă c-un pas
şi ţi-ai ars aripa
frângându-mi clipa
care te voia
mai sus cu o stea.
Astăzi e târziu
să mai fii,
să mai fiu.
Fosta primăvară
mereu o să doară.
Umbre vom rămâne
ca mâine,
ca maine…
Mi-ai lăsat mereu
gust de lună, zău,
ce mereu dispare
în marea cea mare.
În cuvinte tors
niciodată-ntors
ci numai minciună
când foamea ne sună
din cornul prea plin
de har şi divin.
Niciodată vară
doar mereu povară
de neînţeles
mult prea des,
mult prea des…
Lelia Mossora
